dimineți fericite, zile fericite

Diminețile îmi sunt pline de zâmbete de când tu faci parte din ele.  Îmi place să mă trezesc cu vorbele tale.

Pentru că ne plac zilele ploioase și cafelele cu (puțin) prea mult zahăr; și pentru că ne place să ne plimbăm chiar dacă este frig; pentru că nu avem nevoie de prea multe explicații pentru a ne înțelege unul pe celălalt. Îți spuneam acum câteva săptămâni că nu știu dacă asta e iubire -nu știu nici acum. Și-ți mai spuneam și că nu vreau să mă atașez de persoane noi, iar tu zâmbind mi-ai spus că tu nu ești o persoană nouă ! Cât ne-am putut înșela amândoi…

Pentru că de când faci parte din viața mea totul pare să aibă mai mult sens și pentru că zâmbetul meu are un motiv. Nu știu, chiar nu știu dacă e iubire, dar știu că e fericire.

dimineți fericite, zile fericite

te

Te-am căutat în atâtea locuri, te-am căutat în atâtea persoane, te-am căutat în cuvintele rostite de alții, în zâmbetele necunoscuților, în piese de teatru și cărți de dragoste. Te-am căutat în atâtea locuri nepotrivite și te-am găsit într-o seară târzie chiar acolo unde nu credeam că te voi mai găsi vreodată – în sufletul meu. 

Să nu mă întrebi pe cine am iubit în lipsa ta, să nu mă întrebi dacă am suferit sau am fost fericită în lipsa ta, căci nu-mi mai amintesc, toate amintirile mi-au fost șterse, înlocuite cu arome de dimineți târzii și cafea cu mult zahăr, cu mult prea mult zahăr.

Te .

te

să mă ierți

Am pus punct. Nu mai vreau golul ăsta. Nu mai pot, să mă crezi. Am pus punct. Te rog să nu mai spui că a murit iubirea noastră, căci de fapt eu am ucis-o. Să mă ierți, dar a fost singura soluție. Am pus punct. Alerg cu lacrimi în ochi prin ceață, dar o să și râd într-o dimineață rece. Am pus punct. Să mă ierți !

să mă ierți

like i’m alive again

Nu pot să descriu cu niște simple cuvinte care-mi erau sentimentele și emoțiile în acele clipe. Singurele amintiri pe care le am sunt degetele tale înghețate căutându-le pe ale mele, buzele tale calde șoptindu-mi vorbe doar de noi înțelese, luna -singura martoră, stelele – mii de dorințe nerostite. Nu știu dacă ce simt e adevărat, dar dacă nu este, vreau doar să știi că este cel mai frumos sentiment pe care l-am putut simți în ultima vreme. Iar dacă asta nu este o poveste de dragoste, atunci nu știu -și nici nu vreau să știu- ce este.

like i’m alive again

fragmente

Mi-am imaginat duminicile noastre ca fiind unele dedicate ceaiului si cartilor. Imi vad sambatele ca fiind zilele perfecte pentru a le petrece alaturi de tine, intr-o atmosfera calda, simtindu-ma protejata, iubita, fericita. Imi imaginez toata saptamana ca fiind o nebunie pentru amandoi, prea putin timp efectiv pentru a ni-l acorda propriilor persoane, dar totusi destule momente furate pentru a oferi atentie.

***

Ma vad un copil fericit care a cunoscut iubirea pentru prima data, naiv pentru ca isi imagineaza ca iubirea ar putea fi de ajuns si ca ar putea tine pentru totdeauna unul langa celalalt doi oameni atat de diferiti si totusi cu atatea lucruri in comun.

***

Cand imi este teama, sunetul rasului tau imi inunda gandurile si imi confera o stare de siguranta. De cate clipe este nevoie pentru a te indragosti de omul care sta in fata ta ? De cate zambete pe furis este nevoie pentru a te convinge ? De cate priviri doar de voi intelese ai nevoie pentru a crede ?

***

Pentru ca accepti sa-mi dai din timpul tau, chiar daca nu stiu bine cine sunt. Sa ma ghidezi pe un drum de auto-cunoastere doar pentru ca tu ai ajuns sa ma cunosti mai bine decat am facut-o eu in atatia ani de zile…

fragmente

Pentru că

Pentru că tu nu trebuie să-ți pierzi timpul

cu conversații fără sens, cu nimicuri care nu-ți vorbesc.

Pentru că tu trebuie să găsești pe cineva care să te completeze,

pentru prima dată să vorbești cu cineva,

nu doar singur, așa cum te-ai obișnuit.

Pentru că oricât de mult mi-ar plăcea,

nu pot fi cea care-ți va răspunde la întrebări,

nici cea care-ți va vorbi într-o seară ploioasă de octombrie-

Căci eu sunt egoistă și vorbesc

doar despre mine și cu mine.

Pentru că oricât de mult ne-ar plăcea să ne amăgim

să credem, să sperăm,

n-am mai fi noi dacă am rămâne împreună

eu m-aș schimba și tu ai accepta;

Ne-am obișnui să renunțăm.

Și pentru că țin atât de mult,

La tine, la tot ce însemni,

Te voi lăsa să-l găsești pe Platon al tău,

Să scrii, să te îmbeți, să vorbești, să iubești…

Ca un întreg.

Pentru că

nu scria prea des

Nu scria prea des, poate de vreo două ori pe an,

n-aveau sens versurile lui, dar avea o privire sumbră când mi le citea

nu mă lăsa niciodată să le citesc singură,

spunea că n-aș înțelege chiar deloc,

că doar el știe cu ce tonalitate trebuie să le citească.

Nu scria prea des, dar atunci când o făcea,

știam că mă iubește și că își împarte versurile doar cu mine,

era singurul moment în care toate celelalte nu mai contau,

iar eu eram singura care-l putea înțelege,

măcar pentru câteva minute.

Nu scria prea des, poate doar când se simțea cu adevărat sfârșit

iar atunci eu eram singura care-i mai rămânea.

nu scria prea des

să mă întrebi de ce acum și nu atunci

de ce-am fugit și de ce m-am întors,

să mă-ntrebi ce vrei, c-aș ști să-ți răspund.

aș ști să-ți spun de ce tu, dintr-atâția,

aș ști să-ți spun de ce, după atâta timp,

aș ști să-ți spun… de-ai asculta

câte

câte mâini ai strâns

și câte buze ai sărutat

câte zâmbete ai furat

și câte lacrimi ai luat

când ai plecat ?

pentru câte suflete

ai fi vrut să simți

să fii

să nu mai minți

măcar pentru o zi ?

câte

duminică, august

mă-ntrebam câți dintre voi ar ști să-mi spună

ce mi se-ntâmplă

ce mă tine trează noaptea

ce nu-mi dă pace când sunt lângă alții;

mi-era teamă că veți descoperi

c-am mințit,

ieri

azi

mâine.

așa c-am fugit

nu știu nici eu unde, dar mi-ar plăcea să-mi spuneți

unde m-ați găsit

și ce făceam

pe cine strigam

din brațele cui fugeam

căci eu nu mai știu

nici cine-am fost

nici cine sunt

nici cine ar fi trebuit să fiu

în viitor.

duminică, august

Liebster Award Nomination

bff8b-liebster3

Îi mulțumesc Alinei pentru nominalizarea la  Liebster Award – discover new blogs, prin intermediul căruia ai ocazia să cunoști noi bloggeri.

Trebuie să recunosc că s-a întâmplat într-un moment în care mă gândeam să renunț la blog și o voi lua ca pe un semn să nu o fac.

Regulile sunt următoarele :

  • multumește persoanei care te-a nominalizat scriind link-ul către blogul ei în postare;
  • răspunde la toate întrebările primite;
  • nominalizează 11 bloggeri care au sub 500 de followers;
  • formulează 11 întrebări pentru cei nominalizați de tine;
  • nu poți nominaliza persoana care te-a nominalizat pe tine;
  • trimite-le nominalizaților un link la postarea în care i-ai numit, să se informeze cum trebuie.

Și acum răspunsurile la întrebări…

  1. Cartea sau filmul? Cartea, clar.
  2. Nisipurile de Aur sau Mamaia? Hmm, aș spune Mamaia.
  3. Un meci de fotbal sau un meci de tenis? Un meci de fotbal 😀
  4. Wolverine sau Captain America?  Captain America
  5. Blogul Danei Rogoz sau al lui Tudor Chirilă? Tudor Chirilă !
  6. Desene animate dublate sau subtitrate? Desene animate dublate
  7. City-break sau all-inclusive? City-break
  8. McDonald’s sau KFC? KFC
  9. Merlot sau Chardonnay? Merlot
  10. Picnic sau grătar? Picnic !!
  11. Un blog sau o știre? Un blog.

Iar cei nominalizați de mine suuuuunt *suspans, suspans*

  1. Nevermore
  2. beyourownhero94
  3. Lost inside
  4. Ra.Luca’s Blog
  5. Scarlet coffee
  6. Zaț de cafea
  7. Nu crezi că se poate desena și cu scrum ?
  8. Illusion
  9. O fată de ghindă
  10. ILikeItComplicated
  11. pupiledepisica

Acum întrebările :

  1.  Care este motivul pentru care ai ales să scrii pe un blog ?
  2. Care este locul perfect pentru o vacanță ?
  3. Ce te determină să scrii ?
  4. Care este visul tău ?
  5. Cafea sau ceai ?
  6. Ce ți-ai spune dacă te-ai putea întoarce în timp ?
  7. Mare sau munte ?
  8. Care este cartea preferată ?
  9. Care este primul cuvânt care îți vine în minte pentru a te descrie ?
  10. Care este anotimpul tău preferat ?
  11. Mare sau munte ?

Enjoy !

***

12. Care este prima întâmplare care îți vine în minte când te gândești la copilărie ?

Liebster Award Nomination

da

Aș fi vrut sã-ți învãț zâmbetul,
Sã-ți aranjez șuvițele rebele de dimineațã,
Sã te privesc în timp ce te barbierești,
Apoi sã-mi trec degetele peste bãrbia ta.

N-aș fi crezut c-ai sã te-ntorci,
Cu zâmbetul în ochi,
Cu planuri și speranțe pentru viitor.

da

Ca tot ce sunt

Am obosit să alerg după sentimente uitate,

Să-ncerc să te păstrez, să te am

Mi-au amorțit picioarele de la atâta așteptat

Și-am promis să plec, să nu mă mai întorc.

Să te, să mă, să ne

Uit.

 

N-am vrut să înțeleg și nici

n-aș fi putut,

când tot ce-am auzit au fost minciuni.

N-ai avut curaj

Să-mi spui tot ce simți

Ce crezi

Ce nu mai simți.

 

Mi-am luat cuvintele și am plecat

Nu prea departe, dar nu mă vei găsi

Nici dacă vei vrea, deși știm amândoi

Că nu e așa.

 

Ți-am lăsat un bilet pe noptieră

Citește-l când ți-e rău

Și aminște-ți că te-am iubit.

Ca un copil.

Ca o femeie.

Ca o scorpie.

Ca o mincinoasă.

Ca tot ce sunt eu.

Ca tot ce sunt

Stau

Stau și aștept

să mă vezi

să mă crezi

să mă chemi.

Stau și sper

c-o să mă înțelegi

c-o să mă vezi

c-o să mă ierți

c-o să mă chemi.

Stau și zâmbesc

Stau și privesc

Stau și visez

Stau și …

Stau

Nu mai..

Nu mai avem timp

să ne gândim,

să ne spunem ce simțim,

să nu facem altceva decât să ne privim,

să ne vorbim.

Nu mai avem curajul

să luptăm,

să învățăm,

să cercetăm,

să demonstrăm.

Nu mai avem conștiință

să recunoaștem

cine suntem,

cine am fost,

ce am făcut,

care ne sunt visele.

Nu mai știm 

Să fim oameni.

Nu mai..

Nopți reci

Zilele au devenit leneșe

Nopțile sunt mai reci de când am aflat că te voi revedea,

Mi-amintesc de jocul nostru

ne plimbam în nopțile de iarnă și

trăgeam aer în piept după care expiram prelung.

Am promis că acesta este singurul mod în care vom fuma

vreodată.

Ai crezut că poți să-ți îneci regretele-n țigări

și aș fi vrut să pot înțelege,

Dar nu pot.

Am încercat să le înec pe ale mele în cafea

și n-am reușit

Decât să ajung în stadiul în care să nu mai pot simți

nici măcar mirosul ei.

Tu cum suporți

Cum mai poți ?

Nopți reci

După-amiază târzie de toamnă

Ultimii stropi de cafea se preling ușor pe masa stacojie de nuc. Îi plăcuse întotdeauna masa aceea pentru povestea pe care o avea și avusese întotdeauna grijă de ea, poate chiar prea multă grijă. Cana de un albastru mult prea închis stă răsturnată, ciobită, prevestind parcă furtuna ce avea să vină. Stropii se preling ușor, ușor, unul după celălalt, lăsând în urma lor dâre fine de un maroniu ireal.

Pe fotoliul înflorat stă aruncată pătura de un arămiu desprins din peisajul pe care-l poți admira privind prin geamul de dimensiuni exagerat de mari. Însă, fotoliul este gol, pustiu, definiția sufletul său, nu doar a casei sale.

Pe covorul de un gri închis stă aruncat un buchet ofilit de trandafiri. Trandafiri albi, mult prea inocenți pentru cuvintele care i-au însoțit. Iar pe patul din mijlocul camerei, stă uitată o scrisoare care cândva însemnase distrugerea palatului din visul său, un vis frumos din care se trezise mult prea devreme.

Era prinsă între ruinele palatului său și o cabană părăsită; cabană în care nu avea nimic din ce credea că îi trebuie, însă acolo se găsea ceea ce i-ar fi putut face cel mai mare bine : liniștea.

Ghemuită, lângă fotoliul înflorat, privea pierdută spre cabana părăsită, fără să-și dea seama că stropii de ploaie cădeau prietenoși, încercând să o ademenească spre un nou început, spre construirea unui nou palat.

…iar ultimii stropi de cafea se preling pe parchet, intrând în crăpăturile adânci făcute de vreme. Odată cu ei, lacrimile ei se preling tăcut pe obraz..

După-amiază târzie de toamnă

Dimineață de septembrie

S-a trezit cu machiajul întins, dar pentru prima dată după foarte mult timp n-a fost din cauza lacrimilor, ci din cauza oboselii. Ochii ei i-au întâlnit imediat pe ai lui, iar buzele s-au unit într-un zâmbet discret, lăsând apoi loc dinților. Era fericită, alături de acest bărbat care n-a renunțat nicio secundă la ea. Era fericită că în sfârșit este alături de cel pe care îl iubește. Și n-ar putea să spună dacă își dorește o cafea sau o țigară, așa că le luă pe amândouă și ieși pe terasă. În aerul rece de septembrie se opri pentru câteva secunde ca să admire minunatul peisaj ce prindea viață sub ochii săi obosiți, dar fericiți.

În jurul taliei simți două brațe pe care le cunoștea atât de bine, iar în nări îi pătrundea deja parfumul atât de bine cunoscut. Trase adânc parfumul lui în piept și îi șopti cât de fericită este. Și el era. Pentru că erau împreună, iar problemele puteau fi rezolvate pentru că amândoi își doreau asta. Luptau amândoi pentru relația lor. Nu mai erau doar o roșcată și un visător, erau doi oameni care se iubesc.

Dimineață de septembrie

Secrete..

Mâini albe pătate de sânge. Ochi negri și buze sângerânde, privire pierdută și cuvinte mute. Nu poate decât să fugă și să încerce să-și îngroape amintirile, însă nici cel mai ascuns colț al inimii nu rămâne pentru totdeauna întunecat. Sunt oameni care-ți dau impresia că-ți văd toate secretele, chiar și pe cele pe care le-ai ascuns bine de tot. Iar el o privise de parcă ar fi știut. Și în adâncul sufletului știa.

Dar nu știa unde să se mai ascundă, nu știa ce ar trebui să simtă pentru că în ultimii patru ani nu făcuse altceva decât să fugă de fantoma care o urmărea din acea seară, acea seară în care îl omorâse pe cel pe care îl iubise cel mai mult. Regreta fiecare cuvânt rostit, fiecare lovitură pe care i-o dăduse, regreta că-l lăsase zăcând la pământ, poate că ar fi putut să-l salveze, poate că dacă nu ar fi fost atât de lașă, el nu ar fi murit.

Iar astăzi, un străin o privea de parcă îi cunoștea secretul. Și dintr-odată simțea că buclele roșcate nu făceau decât să-i prevină pe toți că nu e atât de inocentă pe cât pare. Iar el știa. El știa. 

Secrete..

Ultimii fluturi

Deci așa se simțeau fluturii în stomac când ești îndrăgostit. Și parcă soarele strălucește altfel astăzi, parcă și culorile au altă intensitate. Și tu parcă zâmbești mai larg. Parcă oamenii sunt mai buni. Și parcă ochii îmi sunt mai luminoși și fața mai strălucitoare. Iar zâmbetul larg, mult prea larg. Îmi vezi fluturașii ? I-am pus chiar și în urechi ca să vezi că sunt prea mulți în stomac. Și în suflet. Că ai muzica în ochi și iubirea pe buze.Că simpla ta prezență mă face să plutesc și să uit de durere. Că ești tu și nimeni nu mă poate face să simt ceva mai puternic de atât. Că ești tu și m-ai ales pe mine. Cerul n-are nori, cerul zâmbește și el și se bucură pentru noi. Simți tu oare asta ? Simți că și vântul se joacă în părul nostru rebel ? Și el ne iubește.
Te-ai trezit și tu cu zâmbetul pe buze și cearcăne adânci ? Te-ai trezit și tu întrebându-te dacă a fost doar un vis ? N-a fost. Sau a fost ?

Ultimii fluturi

Fata care aleargă

Trage aer adânc în piept. Se simte vinovată și nici măcar nu știe de ce. N-ar avea de ce să se simtă vinovată. Ea n-a făcut nimic. Tocmai asta era problema. Alerga mereu după iubire, iar atunci când o avea în dreptul ochilor ei, se ascundea ca o fetiță speriată. Exact cum făcea mereu. Se săturase să tot fugă. De când se știa fugea după câte ceva, sau de ceva. Și se săturase. O dureau picioarele și nu știa încotro se îndreaptă. O durea sufletul, îi obosise sufletul. Își privea mâinile acum degustată, mâinile care lui îi plăcuseră întotdeauna; pentru că scria cu ele, pentru că picta cu ele, pentru că știa să facă lucruri atât de frumoase cu ele. Iar ea le ura, simțea că îi tremură, o dădeau de gol. Își scoate din ghiozdan o țigară de mult uitată acolo, vrea doar s-o privească, nu fumează. Iubește fumul de țigară, dar urăște să tragă din ea. Știe că o distruge, dar ea e deja făcută bucățele, nimic n-o poate distruge mai mult. Sau cel puțin așa vrea să creadă.

Nu. Ea n-are nevoie de cineva care s-o salveze. Are nevoie să creadă din nou, să aibă curaj. Să se oprească din fuga asta nebună și să lupte pentru ce-și dorește. Dar la dracu ! E atât de ușor s-o spui. Dar cine sunt ei ca să vorbească, ce știu ei ? Știu ei cum e să rătăcești prin noapte, chiar dacă e zi ? Știe cineva cum e să-ți simți sufletul atât de gol chiar și atunci când ai toate motivele să fii fericit ? Ei știu doar să vorbească. Fericirea e o stare a minții, ei bine, a ei era bolnavă și o știa. Parcă era împotriva ei. Nu, nu parcă, ci chiar așa era.

Dacă iubise vreodată ? Într-un mod bolnăvicios, da. Și ar vrea să uite, dar nu poate și știe că singurul mod în care ar mai face-o vreodată ar fi tot acela. Nu cunoaște alt mod de iubire. Ar vrea să se înșele, să cunoască și ea iubirea cea bună. Dar cine ar lupta atât pentru ea ? Ea fuge de toți, nu sunt ei vinovați că ea nu știe ce vrea.

DAR ȘTIE CE VREA. Îi este doar frică. Uite-o, e doar o fetiță speriată, care încă se mai ascunde în podul vechi al casei. Și știe, știe că-i îndepărtează pe toți. Își urăște mâinile, își urăște ochii care se umplu prea ușor de lacrimi, își urăște buzele pentru că tremură atunci când vorbește, își urăște picioarele că aleargă atât de mult, își urăște părul că are bucle prea roșcate  și prea rebele. Și dacă ar fi să spună ce iubește la ea n-ar avea ce.

Fata care aleargă