Pentru că

Pentru că tu nu trebuie să-ți pierzi timpul

cu conversații fără sens, cu nimicuri care nu-ți vorbesc.

Pentru că tu trebuie să găsești pe cineva care să te completeze,

pentru prima dată să vorbești cu cineva,

nu doar singur, așa cum te-ai obișnuit.

Pentru că oricât de mult mi-ar plăcea,

nu pot fi cea care-ți va răspunde la întrebări,

nici cea care-ți va vorbi într-o seară ploioasă de octombrie-

Căci eu sunt egoistă și vorbesc

doar despre mine și cu mine.

Pentru că oricât de mult ne-ar plăcea să ne amăgim

să credem, să sperăm,

n-am mai fi noi dacă am rămâne împreună

eu m-aș schimba și tu ai accepta;

Ne-am obișnui să renunțăm.

Și pentru că țin atât de mult,

La tine, la tot ce însemni,

Te voi lăsa să-l găsești pe Platon al tău,

Să scrii, să te îmbeți, să vorbești, să iubești…

Ca un întreg.

Advertisements
Pentru că

nu scria prea des

Nu scria prea des, poate de vreo două ori pe an,

n-aveau sens versurile lui, dar avea o privire sumbră când mi le citea

nu mă lăsa niciodată să le citesc singură,

spunea că n-aș înțelege chiar deloc,

că doar el știe cu ce tonalitate trebuie să le citească.

Nu scria prea des, dar atunci când o făcea,

știam că mă iubește și că își împarte versurile doar cu mine,

era singurul moment în care toate celelalte nu mai contau,

iar eu eram singura care-l putea înțelege,

măcar pentru câteva minute.

Nu scria prea des, poate doar când se simțea cu adevărat sfârșit

iar atunci eu eram singura care-i mai rămânea.

nu scria prea des

câte

câte mâini ai strâns

și câte buze ai sărutat

câte zâmbete ai furat

și câte lacrimi ai luat

când ai plecat ?

pentru câte suflete

ai fi vrut să simți

să fii

să nu mai minți

măcar pentru o zi ?

câte

da

Aș fi vrut sã-ți învãț zâmbetul,
Sã-ți aranjez șuvițele rebele de dimineațã,
Sã te privesc în timp ce te barbierești,
Apoi sã-mi trec degetele peste bãrbia ta.

N-aș fi crezut c-ai sã te-ntorci,
Cu zâmbetul în ochi,
Cu planuri și speranțe pentru viitor.

da

Ca tot ce sunt

Am obosit să alerg după sentimente uitate,

Să-ncerc să te păstrez, să te am

Mi-au amorțit picioarele de la atâta așteptat

Și-am promis să plec, să nu mă mai întorc.

Să te, să mă, să ne

Uit.

 

N-am vrut să înțeleg și nici

n-aș fi putut,

când tot ce-am auzit au fost minciuni.

N-ai avut curaj

Să-mi spui tot ce simți

Ce crezi

Ce nu mai simți.

 

Mi-am luat cuvintele și am plecat

Nu prea departe, dar nu mă vei găsi

Nici dacă vei vrea, deși știm amândoi

Că nu e așa.

 

Ți-am lăsat un bilet pe noptieră

Citește-l când ți-e rău

Și aminște-ți că te-am iubit.

Ca un copil.

Ca o femeie.

Ca o scorpie.

Ca o mincinoasă.

Ca tot ce sunt eu.

Ca tot ce sunt

Stau

Stau și aștept

să mă vezi

să mă crezi

să mă chemi.

Stau și sper

c-o să mă înțelegi

c-o să mă vezi

c-o să mă ierți

c-o să mă chemi.

Stau și zâmbesc

Stau și privesc

Stau și visez

Stau și …

Stau

Nu mai..

Nu mai avem timp

să ne gândim,

să ne spunem ce simțim,

să nu facem altceva decât să ne privim,

să ne vorbim.

Nu mai avem curajul

să luptăm,

să învățăm,

să cercetăm,

să demonstrăm.

Nu mai avem conștiință

să recunoaștem

cine suntem,

cine am fost,

ce am făcut,

care ne sunt visele.

Nu mai știm 

Să fim oameni.

Nu mai..

Nopți reci

Zilele au devenit leneșe

Nopțile sunt mai reci de când am aflat că te voi revedea,

Mi-amintesc de jocul nostru

ne plimbam în nopțile de iarnă și

trăgeam aer în piept după care expiram prelung.

Am promis că acesta este singurul mod în care vom fuma

vreodată.

Ai crezut că poți să-ți îneci regretele-n țigări

și aș fi vrut să pot înțelege,

Dar nu pot.

Am încercat să le înec pe ale mele în cafea

și n-am reușit

Decât să ajung în stadiul în care să nu mai pot simți

nici măcar mirosul ei.

Tu cum suporți

Cum mai poți ?

Nopți reci

După-amiază târzie de toamnă

Ultimii stropi de cafea se preling ușor pe masa stacojie de nuc. Îi plăcuse întotdeauna masa aceea pentru povestea pe care o avea și avusese întotdeauna grijă de ea, poate chiar prea multă grijă. Cana de un albastru mult prea închis stă răsturnată, ciobită, prevestind parcă furtuna ce avea să vină. Stropii se preling ușor, ușor, unul după celălalt, lăsând în urma lor dâre fine de un maroniu ireal.

Pe fotoliul înflorat stă aruncată pătura de un arămiu desprins din peisajul pe care-l poți admira privind prin geamul de dimensiuni exagerat de mari. Însă, fotoliul este gol, pustiu, definiția sufletul său, nu doar a casei sale.

Pe covorul de un gri închis stă aruncat un buchet ofilit de trandafiri. Trandafiri albi, mult prea inocenți pentru cuvintele care i-au însoțit. Iar pe patul din mijlocul camerei, stă uitată o scrisoare care cândva însemnase distrugerea palatului din visul său, un vis frumos din care se trezise mult prea devreme.

Era prinsă între ruinele palatului său și o cabană părăsită; cabană în care nu avea nimic din ce credea că îi trebuie, însă acolo se găsea ceea ce i-ar fi putut face cel mai mare bine : liniștea.

Ghemuită, lângă fotoliul înflorat, privea pierdută spre cabana părăsită, fără să-și dea seama că stropii de ploaie cădeau prietenoși, încercând să o ademenească spre un nou început, spre construirea unui nou palat.

…iar ultimii stropi de cafea se preling pe parchet, intrând în crăpăturile adânci făcute de vreme. Odată cu ei, lacrimile ei se preling tăcut pe obraz..

După-amiază târzie de toamnă