Dimineață de septembrie

S-a trezit cu machiajul întins, dar pentru prima dată după foarte mult timp n-a fost din cauza lacrimilor, ci din cauza oboselii. Ochii ei i-au întâlnit imediat pe ai lui, iar buzele s-au unit într-un zâmbet discret, lăsând apoi loc dinților. Era fericită, alături de acest bărbat care n-a renunțat nicio secundă la ea. Era fericită că în sfârșit este alături de cel pe care îl iubește. Și n-ar putea să spună dacă își dorește o cafea sau o țigară, așa că le luă pe amândouă și ieși pe terasă. În aerul rece de septembrie se opri pentru câteva secunde ca să admire minunatul peisaj ce prindea viață sub ochii săi obosiți, dar fericiți.

În jurul taliei simți două brațe pe care le cunoștea atât de bine, iar în nări îi pătrundea deja parfumul atât de bine cunoscut. Trase adânc parfumul lui în piept și îi șopti cât de fericită este. Și el era. Pentru că erau împreună, iar problemele puteau fi rezolvate pentru că amândoi își doreau asta. Luptau amândoi pentru relația lor. Nu mai erau doar o roșcată și un visător, erau doi oameni care se iubesc.

Advertisements
Dimineață de septembrie

Secrete..

Mâini albe pătate de sânge. Ochi negri și buze sângerânde, privire pierdută și cuvinte mute. Nu poate decât să fugă și să încerce să-și îngroape amintirile, însă nici cel mai ascuns colț al inimii nu rămâne pentru totdeauna întunecat. Sunt oameni care-ți dau impresia că-ți văd toate secretele, chiar și pe cele pe care le-ai ascuns bine de tot. Iar el o privise de parcă ar fi știut. Și în adâncul sufletului știa.

Dar nu știa unde să se mai ascundă, nu știa ce ar trebui să simtă pentru că în ultimii patru ani nu făcuse altceva decât să fugă de fantoma care o urmărea din acea seară, acea seară în care îl omorâse pe cel pe care îl iubise cel mai mult. Regreta fiecare cuvânt rostit, fiecare lovitură pe care i-o dăduse, regreta că-l lăsase zăcând la pământ, poate că ar fi putut să-l salveze, poate că dacă nu ar fi fost atât de lașă, el nu ar fi murit.

Iar astăzi, un străin o privea de parcă îi cunoștea secretul. Și dintr-odată simțea că buclele roșcate nu făceau decât să-i prevină pe toți că nu e atât de inocentă pe cât pare. Iar el știa. El știa. 

Secrete..

Fata care aleargă

Trage aer adânc în piept. Se simte vinovată și nici măcar nu știe de ce. N-ar avea de ce să se simtă vinovată. Ea n-a făcut nimic. Tocmai asta era problema. Alerga mereu după iubire, iar atunci când o avea în dreptul ochilor ei, se ascundea ca o fetiță speriată. Exact cum făcea mereu. Se săturase să tot fugă. De când se știa fugea după câte ceva, sau de ceva. Și se săturase. O dureau picioarele și nu știa încotro se îndreaptă. O durea sufletul, îi obosise sufletul. Își privea mâinile acum degustată, mâinile care lui îi plăcuseră întotdeauna; pentru că scria cu ele, pentru că picta cu ele, pentru că știa să facă lucruri atât de frumoase cu ele. Iar ea le ura, simțea că îi tremură, o dădeau de gol. Își scoate din ghiozdan o țigară de mult uitată acolo, vrea doar s-o privească, nu fumează. Iubește fumul de țigară, dar urăște să tragă din ea. Știe că o distruge, dar ea e deja făcută bucățele, nimic n-o poate distruge mai mult. Sau cel puțin așa vrea să creadă.

Nu. Ea n-are nevoie de cineva care s-o salveze. Are nevoie să creadă din nou, să aibă curaj. Să se oprească din fuga asta nebună și să lupte pentru ce-și dorește. Dar la dracu ! E atât de ușor s-o spui. Dar cine sunt ei ca să vorbească, ce știu ei ? Știu ei cum e să rătăcești prin noapte, chiar dacă e zi ? Știe cineva cum e să-ți simți sufletul atât de gol chiar și atunci când ai toate motivele să fii fericit ? Ei știu doar să vorbească. Fericirea e o stare a minții, ei bine, a ei era bolnavă și o știa. Parcă era împotriva ei. Nu, nu parcă, ci chiar așa era.

Dacă iubise vreodată ? Într-un mod bolnăvicios, da. Și ar vrea să uite, dar nu poate și știe că singurul mod în care ar mai face-o vreodată ar fi tot acela. Nu cunoaște alt mod de iubire. Ar vrea să se înșele, să cunoască și ea iubirea cea bună. Dar cine ar lupta atât pentru ea ? Ea fuge de toți, nu sunt ei vinovați că ea nu știe ce vrea.

DAR ȘTIE CE VREA. Îi este doar frică. Uite-o, e doar o fetiță speriată, care încă se mai ascunde în podul vechi al casei. Și știe, știe că-i îndepărtează pe toți. Își urăște mâinile, își urăște ochii care se umplu prea ușor de lacrimi, își urăște buzele pentru că tremură atunci când vorbește, își urăște picioarele că aleargă atât de mult, își urăște părul că are bucle prea roșcate  și prea rebele. Și dacă ar fi să spună ce iubește la ea n-ar avea ce.

Fata care aleargă