ganduri pierdute printre stropi

Picaturile de ploaie se lovesc violent de geamul trenului. Amandoi ne aflam in tren, dar ne indreptam in directii opuse. Desi zilele astea au fost incarcate de fericire si apropiere, a venit momentul in care ne luam ramas-bun.
Cate un fulger ratacit imi aminteste de putinele clipe in care m-am simtit cu adevarat protejata. In bratele tale m-am simtit in siguranta, dar bratele tale m-au cuprins de mult prea putine ori.
Mi-amintesc privirea ta. Stiu ca ai fi putut sa ma minti cu orice altceva, dar nu si cu privirea. Ochii ti-au fost mereu sinceri, ochii mi-au vorbit mereu.
Stiu, si mie imi va fi dor. Da, stiu si ca amandoi speram sa ne regasim intr-un moment mai potrivit…

ganduri pierdute printre stropi

n-am habar

Ți se formau cute adânci în jurul ochilor, iar pentru mine ăsta era un semn că ești și tu muritor, că și pentru tine trec secundele și cu fiecare privire pe care ți-o arunc ești și mai aproape de moarte. Nu te-am întrebat niciodată ce părere ai despre viață, sau despre moarte, oricum nu cred că ai fi fost interesat să-i explici unei puștoaice filozofia ta. Că doar o țineai doar pentru tine,nu ? Nimeni nu te putea înțelege; sau nu în modul în care ți-ai fi dorit tu, oricum. Aroganța ta m-a lovit încă de prima dată, exact cum te lovește frigul în față într-o dimineață geroasă de decembrie. Erai atât de îngâmfat încât atunci când zâmbeai nu te mai recunoșteam. Până la urmă, cine ai fost tu ?

n-am habar

primii fiori

Îți scriam ieri că „fericire” nu este un cuvânt destul de complex pentru a descrie starea mea actuală. Nu știu ce mi-ai făcut, cum ai reușit să treci de barierele pe care le-am pus cu atâta grijă la intrarea sufletului meu. Zâmbeam sfios astăzi când mi se spunea că m-am schimbat în ultima vreme; nu știu, dragul meu, nu știu cum să explic ce mi se întâmplă, nu înțeleg nici eu prea bine, căci dintr-odată mă simt atât de norocoasă.

Nu vreau să crezi că simt vreo obligație față de tine pentru că mă iubești, poate că o să îți lase un gust amar ce-ți voi spune acum, dar nu mă simt datoare față de nicio ființă care mă iubește. Nu știu de ce, poate că este o problemă la mine, dar cred că am dezvoltat o anumită insensibilitate, deși cred că este prea mult spus insensibilitate; cred că mi-am construit un scut care a ajuns să mă definească. Așa că nu, nu mă simt datoare față de tine, nu simt că ar trebui să am un comportament mai special față de tine pentru că mă iubești. Toate acțiunile mele sunt dictate de sentimentele mele, nu de ale tale.

Să nu încerci să mă schimbi.

primii fiori

răbdare

Mi-am obișnuit sufletul cu lovituri și dezamăgiri, încât atunci când tu i-ai oferit mângâieri și flori n-a știut să răspundă. Să nu te superi pe el, nu este vina lui că n-am știut niciodată să privesc mai departe de masca pe care o purtau unii oameni, nu e vina lui că am ales să rămân o copilă naivă care credea în bunătatea oamenilor care îi făcuseră rău de atâtea ori. Nu e vina lui că a iubit persoane care nu meritau. Nu e vina lui că nu i s-a răspuns la fel de cele mai multe ori.

Este vina mea, că deși știam unde trebuie să privesc, îmi întorceam privirea, în încăpățânarea de a crede că am dreptate, că unele persoane sunt mai bune decât par. Dar vreau să-ți spun ce cred eu acum despre asta. Nu cred că trebuie să cauți tu bunătatea într-un om dacă el ține să-ți arate doar partea urâcioasă, nu trebuie să crezi tu într-un om dacă nu îți dă niciun motiv pentru a o face. Nu trebuie să cauți tu să ajuți pe cineva dacă nu îți cere ajutorul. Oamenii care nu cer ajutor nu vor într-adevăr să fie ajutați, eu cred că ăsta e adevărul. Restul sunt povești. Că au nevoie de ajutor, e drept, sunt mulți, dar până când nu cer ajutorul nu și-l doresc cu adevărat. Așa că, ar trebui să încetezi să cauți să crezi în persoanele care nu-ți exprimă cu adevărat ceva.

Să îi lași în urmă pe cei care nu te apreciază, să nu-i urăști, să nu-i urăști nici pe cei care te-au rănit, să nu urăști pe nimeni, căci nu le faci lor rău, ție îți faci, îți otrăvești sufletul. Să îi lași în urmă pe cei care nu te mai vor în viața lor, să nu le cerșești atenția, prezența. Să le respecți dorințele și alegerile făcute și să te respecți.

Oh, din nou am vorbit prea mult, dar știi că așa sunt eu. Îți spuneam să mă ierți și să ai răbdare cu mine, căci sufletul mi-e confuz acum. 

răbdare

gone,gone,gone

Mă jucam pierdută-n părul tău când deodată am văzut un fir alb. Fără să stau pe gânduri, l-am smuls, știu cât de mult te sperie trecerea timpului, chiar dacă nu mi-ai mai spus nimic în ultima vreme, știu că te gândești neîncetat că ai prea puțin timp. M-ai întrebat încruntat, dar cu un zâmbet reținut de ce am făcut asta, iar eu ți-am răspuns că vreau să am o parte din timpul tău cu mine, mereu. Probabil că ți s-a părut ciudat, dar chiar am vrut să îți ascund faptul că îmbătrânești; vreau să te păstrez așa cum te-am cunoscut, deși știu că sunt naivă, că adevărul este că îmbătrânești. Oh, dar ăsta este un cuvânt cu prea multă greutate, încă ești tânăr, încă suntem atât de tineri și mai avem atâtea de învățat, mai avem atâtea de trăit. Uneori mă întreb dacă nu am fost cumva făcuți unul pentru celălalt, atât de compatibili în incompatibilitatea noastră. Mă întreb cumva dacă nu ești tu motivul pentru care încă mai visez, motivul pentru care mai cred.

Într-o bună zi te voi regăsi, iar atunci nu știu dacă-ți voi mai putea smulge firele albe de păr, ca nu cumva să te las fără vreunul. Dar chiar și atunci, vei fi același adolescent naiv pe care l-am iubit, căruia i-am făcut clătite într-o frumoasă zi de primăvară, celui căruia i-am cântat doar jumătate din melodie pentru că am uitat restul acordurilor, dar care m-a aplaudat de parcă aș fi susținut un adevărat concert. Pentru că ai fost mult mai mult decât pot descrie în câteva rânduri, pentru că ai fost mai mult decât realizez eu că ai fost.

Dar trebuie să renunț la tine pentru că acum sunt atât de confuză încât nu mai pot amesteca sentimente.

gone,gone,gone

acasă

Mă uitam la cârlionții care i se formaseră în timp ce spăla vasele. Lumina cădea pe părul ei firav și îi transforma părul în vârtejuri aurii. Puteai să-i confuzi firele albe cu nori cenușii, împinși de vânt tot mai aproape.
Dintr-odată am simțit că timpul trece, am simțit cum se scurge. Uitasem în ultimele zile să o strâng în brațe, să îi spun „mulțumesc!”, mă refer la un „mulțumesc!” adevărat, nu cel pe care îl rostesc reflexiv.
Apoi s-a întors și mi-a zâmbit, dar fără să-mi dau seama colțurile zâmbetului s-au ofilit, îngrijorată m-a întrebat ce s-a întâmplat cu ochii mei. Nu este prima persoană care mă întreabă asta, în decursul unei singure săptămâni. I-aș fi povestit că aș fi avut atâtea, dar am ales doar să o strâng în brațe și să o asigur că totul va fi bine.

acasă

dialog întârziat

-De ce te uiți prin mine ?

-Mă gândeam că ți-ar fi greu să mă mai privești în ochi după toate dezamăgirile.

-Dezamăgirile pe care mi le-ai provocat tu mie ?

-Nu, dragul meu, mă gândeam că nu o să înțelegi, că o să încerci să cauți să te evidențiezi ca o victimă în toată povestea asta. Nu sunt sigură dacă am greșit sau nu față de tine, dar tu m-ai dezamăgit cel mai tare. Mă gândeam că ți-ar fi greu să mă mai privești în ochi știind asta. Erai sprijinul meu emoțional, persoana la care fugeam într-o zi ploioasă, în brațele tale mă cuibăream, mă linișteai. Și dintr-odată mi-ai luat asta. Nu este vina ta, bineînțeles, dar dezamăgirile care au urmat ți le atribui ție direct, fără să-ți mai caut posibile scuze. Nu de data asta, dragul meu.

-Deci eu sunt vinovat ? Eu te-am rănit ? Te-am dezamăgit ? Cu ce ?

-Cu cuvinte nerostite, cu priviri nearuncate, cu ceea ce probabil pentru tine însemna acordarea unui spațiu. Pe mine m-a rănit. Și m-a dezamăgit, profund. Poate că ai încercat să-mi faci un bine, sau poate că pur și simplu așa ai simțit să faci. Dar mie comportamentul tău mi-a arătat doar ca nu mă respecți. Și-mi pare sincer rău, că te respectam așa tare și acum nu mai găsesc nimic familiar în tine.

dialog întârziat

zi ploioasă

Îți spuneam cât de mult îmi place ziua aceasta. Nu știu dacă m-ai auzit, sau dacă m-ai înțeles. Îmi place atât de mult ziua asta pentru că mă pot bucura de cana de cafea, de ploaie și de ultimul capitol din carte singură. Fără tine. Fără să simt că lipsește ceva. Nu ți-am căutat privirea astăzi, am vrut să-ți cer să mă ierți pentru asta, dar nu cred că ar mai trebui să-mi cer vreodată iertare pentru sentimentele pe care le am. Am greșit de prea multe ori când ți-am cerut să mă ierți pentru că te iubeam. Nu am greșit cu nimic, poate doar cu faptul că ar fi trebuit să te iubesc în tăcere.

Astăzi nu mai ești parte din mine, nu te mai simt așa. Și știu că mi-ai spune „Totul e trecător, oricum nu e prea mare diferență cu mine sau fără mine, găsești repede pe altcineva.” sau ceva de genul ăsta. Să mă scuzi că nu îți scriu frumos astăzi, dar nu simt să o fac așa. Simt că trebuie să scriu despre liniștea pe care mi-o oferă momentele acestea de singurătate.

Aș fi ipocrită dacă nu aș recunoaște că ești prezent în gândurile mele. Nu-mi plac minciunile. Așa că da, îți voi spune că mă gândesc la tine, dar nu te voi căuta, căci trebuie să păstrez distanța. Tu nu mă iubești. Iar eu nu-ți pot fi doar prietenă acum. Îți doresc tot binele din lume, îți doresc să reușești, să fii un luptător, să fii tu. Dar eu nu îți pot fi alături acum, și nici nu cred că vrei. Nu ai sugerat că mi-ai simți lipsa. Nu ai sugerat că îți lipsește prietenia noastră.

zi ploioasă

2 martie.2.

Dragul meu drag,

 

Ți-am scris atât de multe scrisori pe care probabil că nu le vei mai primi; intenționam să aștept momentul potrivit, dar se pare că nu există așa ceva când vine vorba despre noi. Nu o spun cu regret, căci momentele pe care le-am avut au fost mai mult decât perfecte; au fost sincere, neplănuite. Te-am iubit foarte mult, încă o fac, ți-am mărturisit-o de atâtea ori în ultima vreme, însă te încăpățânezi să nu observi. Te înțeleg, nu te judec și nu mă supăr. Nu aș putea să-ți fiu mai recunoscătoare decât îți sunt acum pentru toate momentele în care mi-ai fost alături, pentru toate cuvintele potrivite (dar mai ales pentru cele nepotrivite). Îți mulțumesc pentru toanele tale care mă fac să mă îndrăgostesc în fiecare zi un pic mai mult, chiar când sunt pe punctul de a spune că mai mult de atât nu se poate.

Aceasta nu este o mărturisire. Nu asta intenționez să fie. Și poate că nu vei citi niciodată aceste rânduri. Nici nu îți voi vorbi despre ele –ceva îmi spune că nici tu nu vei vorbi despre ele dacă le vei citi, dar din nou, nu mă supăr.

Știi, dar păstrezi tăcerea. Câteodată îți surprind zâmbetul jucăuș și mă conving de asta. Câteodată privirea ta îmi spune că ar trebui să rămân în banca mea. Acolo voi rămâne –însă zilele se scurg, nu mai e mult.

Știu doar că te voi revedea. Nu-ți promit nimic, căci cineva mi-a spus să nu mai fac planuri. Eu ți-am spus să nu mai faci planuri atunci –îți mai amintești ? Ți-am spus să trăiești momentul. Asta îmi spun și îți spun și ție acum. Să te bucuri, să lupți, să fii fericit. Să nu te întristezi pentru lucrurile pe care nu le poți schimba și să nu te întristezi dacă ne vom pierde pe parcurs –cândva poate că ne vom regăsi.

 

                                                                           A ta, de nici nu mai țin minte când până când va fi să fie, L.

2 martie.2.