După-amiază târzie de toamnă

Ultimii stropi de cafea se preling ușor pe masa stacojie de nuc. Îi plăcuse întotdeauna masa aceea pentru povestea pe care o avea și avusese întotdeauna grijă de ea, poate chiar prea multă grijă. Cana de un albastru mult prea închis stă răsturnată, ciobită, prevestind parcă furtuna ce avea să vină. Stropii se preling ușor, ușor, unul după celălalt, lăsând în urma lor dâre fine de un maroniu ireal.

Pe fotoliul înflorat stă aruncată pătura de un arămiu desprins din peisajul pe care-l poți admira privind prin geamul de dimensiuni exagerat de mari. Însă, fotoliul este gol, pustiu, definiția sufletul său, nu doar a casei sale.

Pe covorul de un gri închis stă aruncat un buchet ofilit de trandafiri. Trandafiri albi, mult prea inocenți pentru cuvintele care i-au însoțit. Iar pe patul din mijlocul camerei, stă uitată o scrisoare care cândva însemnase distrugerea palatului din visul său, un vis frumos din care se trezise mult prea devreme.

Era prinsă între ruinele palatului său și o cabană părăsită; cabană în care nu avea nimic din ce credea că îi trebuie, însă acolo se găsea ceea ce i-ar fi putut face cel mai mare bine : liniștea.

Ghemuită, lângă fotoliul înflorat, privea pierdută spre cabana părăsită, fără să-și dea seama că stropii de ploaie cădeau prietenoși, încercând să o ademenească spre un nou început, spre construirea unui nou palat.

…iar ultimii stropi de cafea se preling pe parchet, intrând în crăpăturile adânci făcute de vreme. Odată cu ei, lacrimile ei se preling tăcut pe obraz..

După-amiază târzie de toamnă

Dimineață de septembrie

S-a trezit cu machiajul întins, dar pentru prima dată după foarte mult timp n-a fost din cauza lacrimilor, ci din cauza oboselii. Ochii ei i-au întâlnit imediat pe ai lui, iar buzele s-au unit într-un zâmbet discret, lăsând apoi loc dinților. Era fericită, alături de acest bărbat care n-a renunțat nicio secundă la ea. Era fericită că în sfârșit este alături de cel pe care îl iubește. Și n-ar putea să spună dacă își dorește o cafea sau o țigară, așa că le luă pe amândouă și ieși pe terasă. În aerul rece de septembrie se opri pentru câteva secunde ca să admire minunatul peisaj ce prindea viață sub ochii săi obosiți, dar fericiți.

În jurul taliei simți două brațe pe care le cunoștea atât de bine, iar în nări îi pătrundea deja parfumul atât de bine cunoscut. Trase adânc parfumul lui în piept și îi șopti cât de fericită este. Și el era. Pentru că erau împreună, iar problemele puteau fi rezolvate pentru că amândoi își doreau asta. Luptau amândoi pentru relația lor. Nu mai erau doar o roșcată și un visător, erau doi oameni care se iubesc.

Dimineață de septembrie